Punct de plecare orientativ: anul 12.000 î.Hr. Ulterior acestuia, intervalul de timp de-a lungul căruia au fost inventate câteva lucruri esențiale
pentru ridicarea standardului de viață al oamenilor primitivi este greu de
stabilit cu exactitate la nivel global. Pe de altă parte, ordinea în timp a
apariției lor poate fi trasată și a fost reconstruită pe baze logice și
arheologice. Dintre aceste lucruri, cel care ne interesează în mod special aici este
– desigur – automobilul.
Context
În paleolitic, strămoșii oamenilor au început
să folosească și să optimizeze unelte improvizate din piatră, lemn și os. Tehnologia
de construcție a colibelor și adăposturilor a apărut și a progresat în primele forme
de comunități. La un moment dat, pentru locuințele primitive a devenit necesară
transportarea materialelor la locul de construcție ales – adică spațiul vital
al gintei, clanului sau tribului. Problemă pe cât de importantă, pe tot atât de dificilă:
transportul pietrelor (cel mai sigur material de construcție disponibil). Motiv: masa lor mare. Cu oarecare aproximație, paleoliticul a durat până acum
12.000 de ani.
După pragul vag al ultimilor 12.000 de ani,
vorbim despre epoca neolitică. Pe atunci, progresul a luat amploare în
agricultură și în câteva direcții elementare ale tehnicii. Neoliticul târziu
este faza istorică a apariției primelor obiecte asimilabile în mod acceptabil noțiunii
de „vehicul”. Propulsia lor: forța fizică, mai ales cea umană.
Ce au constatat strămoșii noștri pe atunci:
dacă un bolovan mare și greu rămâne pe pământ, va fi dificil să îl deplasezi,
deoarece întâmpină o rezistență considerabilă la înaintare (frecare cu solul,
denivelări, etc). Călătoria ar fi lentă, anevoioasă, plină de obstacole. Însă cum
ar fi să îl împingi de-a lungul unor trunchiuri de copaci așezate longitudinal,
paralel și orientate convenabil în direcția mișcării dorite? Ei bine, în acest
fel bolovanul a devenit semnificativ mai ușor de deplasat.
Șasiu sau, în fine, un fel de
Următorul pas evolutiv s-a făcut pornind de la această descoperire: în cazul fixării bolovanului pe bușteni cu una sau mai multe proptele, frecarea de alunecare se mută de la zonele de contact dintre bolovan și trunchi către cele dintre trunchi și teren. Ideea s-a dovedit a fi bună pentru un transport mai cursiv, deoarece nu mai trebuia să folosești cel puțin patru busteni, reamplasându-i împerecheat în fața bolovanului pe masură ce călătoria avansa.
Pe de altă parte, abordarea bolovanului fixat pe doi bușteni presupunea să miști atât masa bolovanului, cât și pe a buștenilor, așa că era nevoie de o soluție de nivel superior în ceea ce privește puterea de tracțiune. Avantajul implicit al bolovanului fixat pe bușteni: ansamblul de susținere creat pentru un transport putea fi reutilizat și pentru alte transporturi ulterioare. Așa au apărut primele sănii din lemn utilizabile cu mai mult sau mai puțin efort pe orice fel de teren. O astfel de sanie, cu multă indulgență, am putea-o considera un fel de corespondent tehnic al șasiurilor din grinzi structurale paralele cunoscute astăzi. Doar că strămoșii noștri nu puseseră încă și roți sub acest așa-zis șasiu-sanie. Totuși, epoca roților se apropia odată cu finalul neoliticului.
Role din trunchiuri puse transversal
Altă direcție de lucru spre facilitarea
transportului greu apărută tot în neolitic: mișcarea bolovanilor pe trunchiuri
așezate transversal în fața lor, asigurând o funcție de rulare. Frecarea de
alunecare generată de împingerea bolovanului pe sol sau pe trunchiuri
longitudinale a fost astfel înlocuită cu frecare de rostogolire – semnificativ
mai ușor de învins, așa cum demonstrează și cele mai simple experimente din
fizica mecanică. Continuarea deplasării necesită, inevitabil, recuperarea
buștenilor peste care a trecut bolovanul și reamplasarea lor în fața acestuia,
pe direcția de înaintare. Evident, ai nevoie de o mulțime de trunchiuri de
copac pentru a proceda astfel.
Curând, tehnicile de transport au evoluat în
sensul deplasării de sănii din lemn (acele ansambluri simple și rigidizate,
cărora le-am atribuit deja semnificația și importanța istorică a protoșasiului)
pe bușteni cu funcție de role. În acest fel, a devenit mult mai ușor să nu-ți
cadă uneori bolovanul de pe role și să execuți schimbări de direcție.
Domesticirea animalelor a avut loc tot în vremurile neolitice, legată fiind direct de dezvoltarea agriculturii. Recursul la tracțiunea animală pentru a deplasa lucruri grele a început tot cam pe atunci.
Cu siguranță, strămoșilor noștri din zorii civilizației umane nu le-a trecut nicicum prin minte pe la finalul neoliticului că tracțiunea animală avea să fie folosită în mod curent și în scopuri dintre cele mai variate de-a lungul mai multor milenii, aproximativ până la începutul secolului al XX-lea.
Vehicul
Dar dacă buștenii puși transversal pe jos, care
se rostogolesc în timpul deplasării, ar fi putut fi atașați cumva la sanie, în loc să tot
fie mutați succesiv, câte unul, în fața acesteia? În cele din urmă, materializarea
unui astfel de concept a devenit posibilă datorită progreselor în producția,
diversificarea și utilizarea uneltelor. Vorbim aici despre noi unelte, necesare
pentru a ciopli și fasona componente din lemn și piatră. La un moment dat, apariția
funiilor flexibile și rezistente, țesute din fibre vegetale, apoi a unsorilor bazate
untură și/sau uleiuri vegetale au îmbogățit către sfârșitul erei neolitice patrimoniul
tehnic al procedurilor și mijloacelor de transport.
Oricum, acest vehicul primitiv era caracterizat de o rezistență la rulare apreciabilă pe cam toată lățimea (mai precis, toată lungimea buștenilor sau a secțiunilor din lemn cu funcție de role, dispuse transversal față de sensul de mers) și nici nu putea să schimbe prea ușor direcția de mers.
Inedit: în intervalul în care s-au realizat aceste progrese în tehnologia transporturilor, ceramica începuse să fie produsă pe roți de olărit, dar potențialul utilizării conceptului de roată pentru deplasarea vehiculelor nu a fost observat și exploatat prea curând. Unul dintre motivele acestei situații a ținut de lipsa cunoștințelor legate de prelucrarea metalelor, care aveau să devină ulterior baza unor tehnici și unelte superioare. Această tehnologie nu s-a dezvoltat decât după neolitic, în prima fază a epocii metalelor (cupru, apoi bronz).
