automobiletheverybestof

Tehnologia carelor avansează

Credeați că tratarea conceptuală a vehiculelor în manieră downsizing și lightweight e ceva nou, așa cum susțin actualele artificii publicitare și de marketing? Ei bine, este și nu este așa. Putem vorbi despre integrarea unor componente cu definiție funcțională expresă și optimizată în construcția vehiculelor încă de la primele punți cu roți. În plus, utilizarea vehiculelor s-a extins dincolo de tema transporturilor grele în a doua parte a neoliticului.

Începuturi vagi ale ingineriei vehiculelor

Din momentul în care a fost necesar ca masa suprastructurii vehiculului să fie suportată de punte și de roți fără ca ele să cedeze, a început să se pună proplema ușurării acesteia. De asemenea, s-a observat că reducerea numărului de componente înlesnește fabricația și, în plus, ar putea menține masa în limite decente.

Carele cu o singură punte, relativ ușoare, robuste, manevrabile și – implicit – relativ rapide, fabricate în zorii antichității atestă astfel de gândiri conceptuale, axate pe optimizarea soluțiilor tehnice. Mai sus, aveți exemplul unui car simplu și solid compatibil cu un spectru larg de utilizări curente, iar alăturat redăm ilustrația unui car danez ușor de la finalul erei neolitice - mai degrabă un fel de vehicul personal.

Numeroase reprezentări atribuite legendarei civilizații sumeriene (anii 6500 și 2000 înaintea erei noastre) înfățișează care cu patru roți și punte direcțională având roți perfect circulare, alcătuite din bucăți de lemn masiv prinse cu monturi metalice. Ulterior, a intervenit progresul prin standardizarea și rafinarea componentelor din lemn și metal din care erau fabricate roțile. Astfel, au început să fie manufacturate roți cu spite. Spițele erau masive și puține la număr, la început, dar în timp au devenit mai fine și numărul lor a crescut. Remarcabil: arhitectura bazată pe spițe încă e aplicată la jantele automobilelor din zilele noastre.

Ulterior, ridicarea civilizațiilor Greciei și, apoi, a Romei în antichitatea europeană au fost marcate de noi progrese în concepția și fabricarea carelor. Urmărind să înlesnească condițiile de transport și călătorie, romanii au trecut la construirea de drumuri pavate începând aproximativ din anul 300 înaintea erei noastre.

După cum se poate vedea examinând reconstituirea unui car roman de lux destinat călătoriilor lungi, la acesta se pot identifica fără urme de dubiu cinci (5) elemente esențiale pe care le regăsim și în conceptul automobilelor actuale: șasiu, suspensie, direcție, frâne și caroserie (suprastructură). Tot romanii au fost cei care au creat o varietate impresionantă de care și căruțe, cumva asimilabilă claselor de automobile din vremurile noastre.

Elemente constructive de bază ale vehiculelor actuale, așa cum se regăsesc la carele romane:

1 - șasiu, 2 - suspensie, 3 - punte direcțională, 4 - sistem de frânare, 5 - frână de staționare, 6 - caroserie

Un exponat tehnic excelent păstrat: carul căpeteniei celtice.

Mormântul căpeteniei celtice descoperit la Hochdorf (referința datării vizează anul -530, situl arheologic fiind asimilat culturii Hallstatt) are o certă importanță în istoria vehiculelor cu roți. Printre numeroasele artefacte foarte bine conservate, acolo a fost găsit și un car simbolic de mici dimensiuni cu patru roți, în formă integră.

Este vorba despre un exemplar ilustrativ pentru ceea ce avea mai bun de oferit tehnica vremii: prelucrare de acuratețe a componentelor, armături metalice consistente, roți cu 10 spițe având butuc metalic. În imaginile preluate aici de pe Wikipedia este înfățișată o reconstituire a carului de la Hochdorf, împreună cu reconstituiri recente ale celorlalte artefacte istorice, toate acestea putând fi văzute în mormântul amenajat în anii ’90 pentru vizitare.

Motorul antic al grecilor - aeolipila

Bineînțeles, toate carele și căruțele antice au fost tractate de boi, cai și alte animale domesticite. Vehiculele acelor vremuri erau încă departe de a putea fi asociate termenului de automobil. Cu toate acestea, dispozitivul numit „aeolipila” creat de greco-egipteanul Heron din Alexandria în primul secol al erei noastre folosea forța aburului pentru a genera o mișcare de rotație. Aburul aflat în expansiune din cazanul de jos trecea prin țevile-suport ale sferei cu duze și producea jeturile necesare propulsiei pentru rotirea sferei.

Teoretic – cel puțin – aeolipila ar fi putut fi adusă la o formă capabilă să transfere acea mișcare de rotație către o punte motoare a unui vehicul. Conform surselor istorice cunoscute și acceptate, așa ceva nu a ajuns să se înfăptuiască.